Dorinmuresan’s Blog

-eu nu te mai suport… esti mereu acelasi, un individ surd, aproape mut, incredibil de laudaros, si neputincios atunci cand e sa admire ceva ce e in afara lui… nu te mai suport… tu esti prietenul meu… singurul meu prieten, singurul cu care pot sta de vorba atunci cand simt ca se pierde ceva din mine… tu mi-ai spus ca atatea se vor inampla… ca iubirea noastra va fi un fel de iubire a tuturor… mi-ai dat curajul sa vad un pic mai mult decat mi-as fi putut inchipui…  iubirea ta e cumva a tuturor… e cumva iubirea de peste tot… dar nu stiu de ce… au existat momente cand tu nu ai mai putut… si cumva mi-ai transmis si mie neputinta asta… ma tot intrebam de ce nu mai poti… si mi-am raspuns ca…

murim pe capete

toata ziua murim

asa ai zice ca ne-ntelegem lacrimile

si ne vedem amintirile

numai atunci cand limbile noastre nu se mai pot impreuna.

iti amintesti cat de tristi am fost atunci cand am simtit

amploarea stranuturilor noastre

arome de gunoi improscand cu infinite senzatii tari

cat de suferinzi eram, doamne,

aruncai cu palme dupa mine

si loveai zeci, chiar sute de pasari

fugeam printre cadavre de pasari goale

simtindu-ti inca saliva rozandu-mi maselele

scuipam la tot pasul sangele tau menstrual

si incercam, inutil, sa-ti imbratisez moartea

in jurul meu fulguiau pene moarte de toate culorile

pielea mi se facuse tandari

firele de par isi luasera zborul

membrele mi se rostogoleau

ca rotile moi de cascaval… apoi, m-am intrerupt

si

am inceput sa o iau la goana

dupa cel care ma urmareste…

1. literatura nu este un mijloc social de comunicare… literatura este doar o lopata cu care sapi in tine la nesfarsit, pentru a-ti gasi neraspunsurile, pentru a-ti gasi netrairile, de fapt, pentru a-ti sapa tu insuti (si a nu da sansa altora) groapa (metafizica) in care ai sa mori asa cum stii si vrei tu (desigur, moartea fizica nu va fi niciodata cum stii si cum vrei). mai pe scurt: pentru a-ti neantiza trairile periferice (formale, fizice,  deci sociale)

2. datorita lui 1,  literatura nu se scrie pentru ceilalti. cel care isi spune scriitor si scrie pentru a fi citit de ceilalti, pentru a fi adulat de ceilalti, va cadea – obligatoriu (dar nu pentru ca spun eu asta) – in fals. sigur, daca are talent, intamplator va da roade gustoase, aromate, insa va fi ca o vie plina de struguri acrii sau uscati, in care rareori cititorul va gasi un strugure bun… in mare, via va fi considerata neroditoare, iar asa-zisul scriitor va da in curand faliment.

3. datorita lui 1 si 2 scriitorul este numai si numai “creatorul de lumi”.

4. “creatorul de lumi” traieste exclusiv in lumile pe care si-i le creeaza. din acest punct de vedere, el traieste in lumea formala doar pentru a supravietui fizic. doar in lumile pe care si-i le creeaza traieste cu adevarat (meta-fizic).

5. datorita lui 4, teleologia acestor lumi este una complet inchisa / ermetica… si nu poate fi valorificata decat in raport strict cu cel care o creeaza.

6. datorita lui 5, orice critica facuta acestor lumi este una pur formala intrucat critica se bazeaza pe socializare, pe transmiterea unui mesaj catre ceilalti (fapt pe care creatorul de lumi il va gasi mereu inutil, intrucat aceasta transmitere se bazeaza pe ideea ca literatura este un mijloc social de comunicare).

7. evident, cel care critica are mereu dreptate intrucat el se bazeaza pe legea pe care tocmai am enuntat-o, ca i s-a comunicat ceva. pornind de la faptul ca oamenii sunt diferiti (un cliseu social, desigur), critica pozitiva subliniaza, in special, faptul ca lumea pe care a creat-o scriitorul se intersecteaza, nu conteaza cat (dar se intersecteaza), cu lumea in care a intrat cititorul. este vorba de acea sintagma specifica analizei critice care apare sub cunoscuta forma: “m-am regasit in acest poem/ acest text, etc”. critica negativa semnaleaza distanta dintre aceste doua lumi, in acest raport: scriitor – cititor: “nu m-am regasit aici, nu ader la acest tip de text, deci nu ma intereseaza”.

8. orice creator de lumi trebuie sa se defineasca stilistic. stilul nu este dezvoltat si nu se defineste in lumea formala, sociala. stilul este o forma de traire care influenteaza si structureaza textul. cel care citeste carti doar pentru a-si defini stilul (atent, asadar, la amanuntele lexicale, frazeologice, etc), nu face decat sa se FORMALIZEZE, sau, INFORMEZE. o carte, asa cum am spus mai sus, este o lume, si nu o lume sociala (decat aparent). nu sunt de acord cu ce se spune: “trebuie sa citesti ce au scris cei dinaintea ta, ca sa nu repeti ce s-a spus”. dupa parearea mea, trebuie  sa ai cel putin un moment de traire in lumea celorlalti scriitori, ca sa le intelegi lumile (scriitorul care citeste nu “studiaza”)… oricum, lumea ta e diferita. Lexical, frazeologic, etc… nu ai cum sa il repeti. Iar daca esti creator de lumi, nu o vei face, indiferent daca iti propui asta sau nu.

9. asadar, orice creator de lumi nu vrea si nu e interesat sa transmita un mesaj, ci “sa-si traiasca lumile”. una dintre cele mai puternice dovezi ca un scriitor este creator de lumi e faptul ca isi iubeste “personajele”, prozastic, liric sau deliric. Foarte important de mentionat e ca le iubeste atat de mult, incat si-ar da oricand viata pentru ele. Si, iar, foarte important, e ca un creator de lumi nu este interesat de un beneficiu pentru asta. Daca este plagiat, el se va bucura ca lumea lui traieste si prin altii, si ii va fi totuna daca deasupra textului sau va fi nominalizat el sau un altul.

8. asadar, indiferent cati bani ar avea, un creator de lumi va fi mereu sarac. pentru simplul fapt ca… nu este ca Dumnezeu (sau ca ce se crede despre Dumnezeu).

tot mai des ma trezesc in plina noapte cu gandurile sucite… de parca nu as fi dormit eu, ci gandurile… de parca nu capul meu s-ar fi trezit fulgerat… ci gandurile… de parca nu parul testei mele ar fi ramas incremenit intr-o pozitie bezmetica… ci… tot gandurile. tresar si simt cum gandurile zbiara la mine ca traiesc… noptile sunt mereu sinistre atunci cand nu te simti viu… cand iti simti doar gandurile vii… noptile astea tind sa se repete tot mai des… si stiu de ce… ziua lui 33 e inca o zi rupta din moartea mea… am decis sa nu o mai serbez cu nimeni… doar cu… da… tot cu gandurile mele… o sa fie aceleasi ganduri care se trezesc sucite in capul meu, zbierandu-mi ca traiesc… iar eu o sa ma uit pt a nu stiu cata oara in jur, ca sa imi amintesc daca ele, gandurile care zbiara, nu sunt de fapt gandurile unui alt om… care s-a mutat de curand cu chirie in mine.

- m-am gandit sa-mi rescriu cartile. asta e planul meu. primele doua volume aparute, in ciuda unor fulguratii… a unor pasaje stralucite, chiar daca pe alocuri fortat pretentioase lexical vorbind, nu sunt inca – o simt – finalizate. am o sumedenie de personaje care sunt cumva suspendate in scenarii… au nevoie de alte personaje care sa le preintampine, sa le dezvolte, sa nu le lase sa se lichefieze in timp. cumva stiu ca am alunecat nu de putine ori in simplism (macar daca as fi atins simplitatea, atunci as fi stiut ca am un dram de geniu), ca am poetizat prea mult anumite scene, ca am fost prea stancos acolo unde merita sa fie nitica umezeala… sau ca am fost ca o balta – mocirla, chiar – acolo unde trebuia sa sed pe pamant ierbos, tare. de asemenea, voi insera in acest nou volum (care va cuprinde vechile mele doua carti, rescrise cu alti ochi) si ultimul volum, la care am tot lucrat, dar pe care l-am lasat balta o vreme (adica vreo 5-6 ani).  sunt nevoit sa refac scenariul fiindca personajele vii sunt numai cele durabile… trebuie sa formez macar un personaj (dincolo de eul narator, pe care nu il consider personaj remarcabil) care sa treaca prin toate cele trei intamplari… asa se va numi cartea… va fi un titlu mare urmat de un subtitlu ce va suna aproximativ asa “trei intamplari despre mine…”… nu spun mai multe.apoi… cel mai baban lucru in toata cartea asta este, evident… miza… nu cred intr-o miza stilistica… miza stilistica are cartarescu… iar romanele lui cartarescu sunt… doar stil… suna frumos dar… nu dezvolta nimic… doar puritate… cu miza filosofica am terminat de la dostoievski incoace…  de fapt, ce-ar fi sa sarim peste cateva etape si sa spun ca pana si miza… existentialisto-postmodernisto-psihedelica… si aia a fost consumata de un borroughs… iar mizerabilismul s-a dus de ceva vreme cu bukovski cu tot… asadar… ce-mi ramane?… ei, aici e buba…  e clar… nu-mi ramane decat socialul… contextul social in care traiesc… nu am o alta alternativa… jmecheria e sa pot corobora stilisticul si socialul suficient de bine ca sa iasa o imagine inchegata a acelui “a fi altfel” care imi apartine…

-alt plan al meu e sa incep sa cred… sa cred ca pot fi mai mult decat sunt… sa cred ca pot fi viu… chiar si dupa moarte…

-dar un plan si mai maret e sa nu cred… SA NU MAI CRED IN MOARTE…

Dam… dam.. dam… eu nu, eu nu, eu nu, eu nu, eu nu obosesc, eu rad, mereu…

As vrea sa rad de mine, as vrea sa fac dam… dam… dam… sis a rad cu PUTERE de mine…

Dar rad foarte firav de mine… ca si cum… as interpreta prea mult iubirea pentru mine…

Ma doare spatele… semn ca am inghitit un… distonocalm…

Oricum, iubita mea mi-a spus ieri ca va face din trupul meu cel mai frumos medicament…

In iubita mea nu am gasit niciodata iubirea…

Doar medicamentul…

Ramane de vazut ce va face iubita mea… cu ce va face medicamentul din mine…

Dam… dam… si damn… aceste ritmuri se vor usca…

Muzica este un fel de floare afrodisiaca fara ghiveci… si fara apa…

Ea creste numai la auzul propriilor petale ritmice…

Cumva asa o auzim toti… intr-un fel, muzica este un disc de petale ce se coaguleaza intr-un soi de frumusete ritmica, monocromatica, dar niciodata macar echivalenta in structura sa interioara… muzica este ca o albina ce se sinucide gasind ca in zumzetul aripilor ei, ce duce atatea picioruse pline de potentiala miere, se roaga toate florile din univers.

La… la… la… dam… dam…

Ma uit la mana mea, mana mea se uita in jos, catre cot, cotul meu se uita si el in jos, catre genunchi… e genunchiul in cale… imi dau genunchiul la o parte… imi dau si cotul la o parte, si mana, ma uit acum in pamant… pamantul arata ca mine… doar ca gandeste diferit… vorbesc cu pamantul de sub mana, cotul si genunchiul meu… pamantul acela ma doare… fiindca am uitat de mana, cotul si genunchiul meu…

Inca invat… nu te supara frate…

Voi ajunge sa dau cu podul palmei si in marginea clopetelului ce iti zangane sub pat…

-sunt linistit tot timpul, mai ales… atunci cand nu sunt furios…

-inlantuirea cu mine a fost mereu linistita, dezinvolta, ca o inlantuire a totului in jurul nimicului…. asa o vad… linistita si dezinvolta…

-apoi… mai e si linistea din jurul gandurilor mele… de obicei, gandurile mele tresalta… sar in sus… zbiara… se clatina… se fugaresc… se biciuiesc (si le spun ca ma doare)… asa sunt gandurile mele… fugarete, iuti, si zburdalnice… insa in jurul lor, zace o liniste incredibila… o liniste care… aproape ca le spulbera… aceasta e o liniste care in adancul ei tuseste si se inneaca in propria ei liniste…

-tresalt… atunci cand vad in coapsa unei femei chipul meu… e ca o paine din care as vrea sa rup o bucata din sufletul meu… o bucata din sufletul meu care nu-mi mai apartine… o bucata din chipul meu care s-a smuls singura din chipul meu… si care ma bantuie in gura iubitei mele… a fiecarei iubite… tresalt pentru ca… e ca si cum as rupe o bucata din mine… si as simti gust de paine… iar asta e o parte din linistea gustului meu…  o parte din linistea coapsei mele atingand coapsa iubitei mele…

-

-de inceperea unei noi carti, sau a unui nou poem…

-de a pune lumea in scaunul de toaleta…

-de a exista mai putin decat… ex (ies) ist (din fiinta)… DECI DE A… DEVENI O … piatra mai mica…

-de a mai crede intr-o viatza de apoi… pt simplul fapt ca… dupa ce mori nu mai crezi… (era sa zic in ce)

-de a ma spala zilnic, de parca as fi o papusa de plastic cu care se joaca fiul lui dumnezeu…

-de a ramane virgin o vesnicie (sexualitatea faptica ramane un element nesatisfacator pt mine – cine intelege ceva din asta, sa ma sune!)

-de a ma asculta pe mine la nesfarsit, ca urmare a principiului ca nu am avut, nu am si nu voi avea niciodata dreptate…

-de a-mi saruta aricii din curte, fiindca sunt superbi…

-de a ma numi, in continuare, cea mai ciudata constructie a mortii… a mortii in viatza…

-de a-mi mirosi trupul o vesnicie, de parca as fi propria mea amanta…

-deci… dincolo de credinta… referitor la moarte… tocmai am privit cerul… si am realizat cat de tacut e… in viatza lui… si am inteles… de ce moartea tacerii are un gust atat de superb… ) deci, de ce pestii pe care ii prind eu, salbatici si plini de cer, sunt aur printre gingii.. deci, de a fi eu,  pestele pe care m-am chinuit o viatza sa il prind…

-de a mai spera ca lumile din mine nu sunt singurele lumi pe care le sper… (asta inseamna ca o sa cred in reincarnare)

-de a mai iubi ceva ce s-ar lasa iubit, stiind, contrariat, ca nimic nu se iubeste… (daca ziceam “pe sine” eram aplaudat)

-de a intelege ca individul de la PUBLIC ENEMY are ceasul pe piept doar ca sa-si ia tensiunea.

-de a crede ca, in momentul mortii, durerea nu va fi ca un cutit, ci ca o ejaculare a vietzii…

-de a ramane un basm…

-de a fi cine sunt dincolo de cine sunt… adica… o idee…

-intru in melancolie ca intr-o mlastina f volatila… cand sunt la mijlocul / centrul ei… imi dau seama ca umblu pe uscat… asta inseamna ca traiesc senzatii la fel de volatile si… mai ales… ca, atunci cand sunt la apogeul trairii lor, ma trezesc pe uscat… evaporandu-ma complet… sa inteleg ca orice senzatie imi provoaca disparitia? chiar daca nu complet, macar progresiva…? 

-nu pricep, mai, cum naiba dragostea fizica poate produce o distrugere/anulare completa a unei fiinte/existente. Nu pricep. E doar o… dragoste/digestie… fizica. Ea nu produce moarte/ea produce doar concepte sentimentale… deci, nu pricep… de ce volatilul/vaporul care subzista in ea… e capabil sa manance din ea (adica sa-i produca sentimentului autodistrugere)… si, mai ales… de ce nu se mai satura?… ca, noah, conceptul e o idee principiala, pe care o traim toti… iar, sentimentul, prin definitie, este un concept ce se “evapora”…  de ce concept? pt ca este o sursa de fenomene sentimentale… hai, mai, ca o iau razna… deci, io vreau sa zic urmatorul lucru: ca de ce daca futi o femeie, o iubesti aproape imediat (si nu inteleg de ce se intampla asta)… atata tot! (acuma, pe ultima linie, am vorbit fix ca o poola de betiv).

-deci, lucrurile s-au mai linistit. am inceput sa dorm cu gandul meu, sa gandesc cu ochiul meu, sa-mi dezvolt ideile cu capul meu, si sa uit de partea dintre picioare.

-o lesbiana era sa intre printre dintii mei sentimentali… dar s-a razgandit.

-o lume ciudata se joaca mereu cu mine… si o las sa se joace…

-limita de joaca e mereu ciudata… toti zicem ca o facem pana cand nu mai putem… eu zic ca si dupa ce mor o sa traiesc in limita asta… nu o s-o depasesc niciodata… o s-o traiesc continuu..

-in asa fel, ma culc… maine, mai am de sucit cateva lumi…

-sunt furios pe cerul meu, atat de limitat, pe stelele pe care, desi nu ma chinui sa le ating, imi stralucesc mereu… in dorintele penisului… tot universul parca mi s-a cuibarit intre coapse… nush cum dracu, dar parca numai acolo traiesc acum… si-mi vine sa mor… doctorii ar spune ca’s obsedat sexual… eu zic asa: ultima oara cand am maltratat penisul a fost acum… tare multe luni… deci, cred ca iubesc mai mult stelele decat “genunchiul” coapselor mele… deci, zic eu, sunt un fel de artist… al iubirii… al iubirii… hahahah…  al iubirii pe care am urat-o toata viatza… al iubirii… PLATONICE.

-FUCK! FUCK! FUCK! NU ASA TREBUIE SA ARATE LUMEA IN MINE. NU EU AM CONCEPUT LUMEA ASTA. NU EU M-AM CONCEPUT PE MINE. MINIMAL, VORBIND, EU NU M-AM TREZIT IN LUME ca sa ma sinucid. Fie si platonic. Daca cineva a conceput o lume, care e si a mea, trebuia sa o faca in asa fel incat sa ma adaptez ei. Daca cineva m-a conceput pe mine, din lumea asta fiind, e sigur ca m-a conceput pt cineva pt care ma adaptez. Si pt care sunt ada(o)ptat. Prin urmare, nu-i musai sa caut prea mult. Cel putin o parte mare am gasit. Sa ma consolez ca milioane de barbati nu au urmasi sau sunt in imposibilitatea de a avea asa ceva? Sau sa ma consolez ca miliarde de oameni sunt prinsi in prostia (uluitor de inchegata, dezvoltata si progresivizata a…) propriei vieti? Ori, pur si simplu, sa nu ma consolez cu nimic.

-dracu sa ma ia, ca nu ma consolez cu nimic… sunt f furios pe toate tipurile de consolari. sunt furios pe cei care le-au inventat (nush ce instinct din mine e cal mai mare vinovat).

-sunt al dracului de furios pe cei care imi spun ca sunt ok. f furios sunt pe cei care imi zic ca sunt genial. nespus de furios ma propag asupra celor care ma zeifica (astia sunt f putini… printre ei ma numar si eu… hehehe).

-furios sunt pe cei care nu-mi zic nimic, care ma considera un muritor, sau care, uneori, ma socializeaza intens de parca as fi hram din viatza lor.

-furios sunt pe cei care ma doresc si care lasa saptamanile sa treaca numai ca sa-i doresc eu tot mai mult… de parca as fi un robotel pus la incarcat.

-furios sunt pe toate sentimentele mele, care ma inghit, precum inghite explozia iadului miliarde de suflete, atunci cand nu mai exista sentimente.

-furios sunt pe mine, pe faptul ca m-am nascut… si… cam… atat!

-nu… nu mai calc pe arici cand ies in curte sa fumez, si ma plimb prin iarba… cam uscata… e clar! trebuia sa o ud constant si… consecvent (adica sa fac efortul de a o uda constant)… dar, se pare, nu am un caracter… gospodaresc… nu sunt un om dotat cu acele instincte de conservare care sa se rasfranga asupra… eh… nobilei mele gospodarii… si iarba s-a uscat complet… waiii… in plus… dom’le, am prea multe obloane… si mai sunt si verzi… oi fi eu ametit, dar… mai sunt si astea… si… mai am de dat jos schele… toata tarasenia asta orgolioasa cu proprietatile nu se mai termina… pana la urma m-oi transforma in casa pe care am construit-o… si care, foarte ciudat, incepe sa-mi fie povara… nu de alta, dar ma simt ca ea… neconstruit complet, plin de schele… exact cum ziceam in poemul ala al meu f tembel… si, noah, care a avut un succes teribil in mintea lui fra’… si a multor altor tembeli (atentie, fra nu e temble, de aia l-am si distins cu o nomenclatura anume)… zau, uneori o astfel de chestie / constructie  (ca orice alta chestie / constructie facuta impreuna cu cineva) devine o pana (daca ziceam greutate iar faceam pleonasm… hehe!) impovaratoare…

-am gasit Jade pe net, insa nu am de unde sa-i fac downloadul… nu mai am chef sa ma duc la birou… ma… impovareaza… aproape ca nu fac nimic… am inceput sa-mi urasc clientii… nu fac decat sa bombane la telefon si in apartamentele pe care le arat… bombane… continuu… anul trecut iar ma saturasem de ei… stiu ca dimineatza ma puneam pe sezlong, in curte, beam cafea, si nu raspundeam la nici un telefon… ma saturasem pana peste cap de facatura imobiliara… cred ca acum e mult mai grav… nu mai vreau sa aud de nimeni si de nimic… as sta gol… in puta goala, in curte, ca un… gnom de-ala… un fel de originar al vietii, cu ochii si puta belite in soare… exact asa cum s-o fi nascut Adam… pe bune… cred ca asa s-a nascut ala… cu ochii cat cepele, de parca ar fi pus dumnezeu drojdie in ei, si puta sus (cum ma scol io, mai nou, dimineatza de dimineatza, de parca as fi un taur cu – era sa zic coarne - un corn dezvoltat la – subsoara coapselor)… asa stateam… si ma uitam… nu, nu ma uitam nicaieri, stateam cu ochii inchisi… tocmai ca sa nu mai vad sau aud nimic (oricum auzeam)… dar, noah, e senzatia aia… ca, daca nu vezi, auzul parca, la blegeala, se manifesta si el altfel… woi cat ma chinui sa explic ca ma durea fix in poola… 

-iar ma trezesc cu senzatia behaita de moarte… behaita in sensul ca e lugubra, continua, tipatoare si, in acelasi timp, moale, dar, mai ales, ingrozitor de reala, precum mielul ala care face beeeeeeeeeeeeeeeeeee si fuge ca un drac de dumnezeu atunci cand te apropii de el… e f naspa…  am avut o experienta de genul asta cand eram f mic, cred ca aveam vreo 10 ani… aveau ai mei o sonerie la apartament data dracului… un fel de sirena cu baterie proprie… la un moment dat, bateria se cam epuizase si suna fix ca un tap pe moarte… intr-o dimineatza am visat un drac nebun behaind sau mihaind exact ca sirena aia… asa groaznic a fost sunetul incat ma visam, cum bine spuneam (ma cac pe ea rima)  fix in iadul unui cur de tap… waiii… cateva zile n-am avut liniste in cap din cauza miorlaitului aceluia… sigur, dar chiar sigur, fara sirena aia, eu eram acum altcineva…  un om linistit, senin si, in mod exceptional, foarte gospodaresc (imi trebuia totusi un pleonasm)… cum nu ma satur de capcanele verbale, le ochesc, le intarat… le machiez… le dezvolt, si le… traiesc razand… transcendandu-le (la interpretarea asta nu se pricepe oricine)… dar… am mai avut io chestii (constructii) cu moartea… chiar daca au fost fara acoperis, si m-am trezit gustand pisatul lui dumnezeu (oare ce e moartea decat asta?)… de ex… toti mortii din familie mi-au vorbit intr-un fel sau altul, de parca as fi ales sa fiu receptaculul neantizarii energocentrice (pfuai de poola mea, ce inventii am in cap… cum cad viermii in mausoleul existentei mele terestre, se izbesc de scheletul meu fieros si vorbesc de-a-n iluzia)…  ziceam, receptaculul de gen: bah, poola, io is mort, si tu trebuie sa stii ca io CHIAR am chef sa fiu mort… pfuh… poate ca si mortii astia sunt egoisti… ma gandesc uneori la ce se intampla cand…

-m-am dus la pesti, sambata dimineatza, cu fra… a prins asta niste pestioi… si eu la fel… dar, fuck, la toti li se rupea trupul… inghiteau acul si trebuie sa il scoatem violent… catorva carasi li s-a rupt buza de sus… ne durea sufletul de fiecare data cand scoteam un peste din apa… dar, oricum, fra s-a culcat pe razor, io m-am dezbracat sa ma imbaiez in soare, iar unditele au inceput sa geama in bataia vantului…  cred, eu, ca am fost cel mai intim cu fratelo… in somnul lui ciudat, scurt, si in unditele mele zvapaiate (si zvantate)… in miscarea bambinelor din imaginatia mea… si in ranjetul nostru molcom, slab, bleg, dar… nostalgic… in moartea aia, a tacerii pestilor, a buzelor rupte… a stiintei noastre, complete si tacute… da, bai, la pesti, oamenii se cunosc altfel… adanc, precum in oasele lacului, cand ti se umezesc ochii sau ochelarii ti-i se inegresc de neintelegere… exact ca iubirea care moare si invie in moartea cea mai adanca… aia care nu e fizica…

-