Dorinmuresan’s Blog

-era prin 98.  prin februarie. scriam in jurnal: “am cautat intunericul. l-am gasit. era ascuns sub plamanul meu drept. [...] intunericul nu avea ochi. nu-l puteam privi. nu-l puteam intelege. dar… parca sufletul lui era sufletul meu. si cand priveam oglinda, priveam intunericul.” poate ca eram genial atunci. intunericul era suplu ca o femeie, la fel de speriat si la fel de infiorator. si mai am niste chestii f ciudate de atunci. de ex:

“intrebare: de ce nu a fost crucificat christos pe un semn de intrebare, de ce nu exista sicrie sub forma unui semn de intrebare? omul, insusi, este un semn de intrebare. ii este dat, deci, sa moara, sub auspiciile aceluiasi semn de intrebare.”

raspunsul meu de azi: “pt ca moartea lui e raspunsul, boule!!!! )) dar, noah, ai fost destept macar o clipa fiindca te-ai gandit la chestia asta.”

-”cineva spunea ca noi suntem ceea ce ascundem. [...] patimile nu reusim sa le ascundem. intotdeauna ele ies la suprafata. ” da, ies. dar, la un alt nivel. nu sunt strafulgeratoare, sunt, mai degraba, mioare behaitoare. ele iti innegresc cumva orizontul vizional… si vizual (asta e pt prosti).

-aveam niste zile de primavara superbe. de obicei, iarna ma imbolnaveam. intram in stari febrile, imi curgeau mucii, nu mai ejaculam, deveneam un fel de lemn mirositor, precum un gard dat cu un bait de-ala ciudat, format din ulei si smoala. desenam niste chestii superbe. eram cumva apocaliptic. asteptam altceva. jurnalul din care citez se numeste… “jurnalul unui geniu”. nu, nu am fost genial. dar am scris niste lucruri superbe. de ex, o istorioara cu o batrana care vrea sa intinereasca si sa redevina frumoasa… si, redevine. restul, intelegeti voi, daca va duce mintea. eu, oricum, sper ca ma citesc oameni inteligenti. (in ultima vreme numai de idioti am avut parte).

-aveam dureri de stomac, un fel de gastrita. primavara si toamna. si treceau numai daca… ma masturbam sau citeam. vai, cat de ciudat suna!

-eram f indragostit. eram virgin si penibil de inocent. uram copiii. dumnezeule, cum sunt acum!!! sa mai crezi pe cineva care are 20 de ani!

-eh, acuma, daca stau sa ma gandesc putin, din inocenta mea sa nastea ceva. eu tot ma gandesc, si pe gandurile mele mereu sunt pureci. ei alearga si isi sadesc samanta in fel de fel de locuri, mai ales acolo unde pielea este insorita, si din samanta lor se nasc purecii mei… eu ii dau la o parte pe cei vechi si le urez bun venit celor noi… stati linistiti, sunt pureci de nisip… nimic nu se compara cu purecii de nisip… ei se sfarma uneori si ajung in cele mai deocheate locuri… dupa care isi revin si se recoaguleaza… purecii de nisip sunt ca niste ganduri… devin aproape orice… si ajung aproape oriunde… va sa zica, draga, gandurile nu ajung chiar oriunde?… nuuuu, gandurile care ajung oriunde sunt gandurile lui dumnezeu…  eh, nu o sa fiu niciodata dumnezeu… ce ziceam e ca inocenta mea stie sa naste oameni. si, acei oameni sunt… ca niste pureci, sunt oameni din si in mine… concluzionand: eu sunt multi oameni-pureci… sunt, rasar si zbor peste tot… mananc ce se poate manca, dupa care: MA CULC. asta e…  asta e…  my style.

-imi place sa fiu jucaus. ma joc deseori cu moartea. am mai spus-o… uneori ma pierd in ea. sunt atat de viu incat… stiu si cum trebuie sa mor… (un idiot ar spune ca tocmai ce am spus e genial). adevarul e ca trebuie sa si murim. fiecare in felul nostru. si, fiecare, dupa cum il roade capul. sunt convins ca cel care si-a dorit sa moara incet, va muri de cancer, iar cel care si-a dorit sa moara repede, va sfarsi intr-un accident cumplit. eu, sincer, n-as vrea sa mor niciodata. deci, cum voi sfarsi? (cel mai prostanac om din lume va zice ca eu voi avea cancer si voi muri cu un os in gat). eu zic ca ar putea avea dreptate.

-mizeria. mizeria a fost mereu parte din conceptia mea despre viata. dar, mereu am privit-o intr-o maniera cvasi filosofica. altfel spus, oricat ne-am da de mari, suntem un fel de mizerie. de aia ne si parfumam asa mult. asta nu e filosofie. dar… cand ne cacam, avem senzatiile cele mai placute… uneori nici orgasmul nu le intrece. aici e jumatatea filosofica. daca cacarea e mai placuta decat sexul, inseamna ca mizeria are un sens ce trece de fericirea masurata prin asa numitele “placeri ale carnii”.  asadar, avand in vedere ca placerea defineste omul (ca doar asta cauta el tot timpul), mizeria mi se pare cea mai definitorie pt senzatiile extreme ale omului. si, oricine oricat ar zice, eu zic ca: asta e!!!

-cacatul!  zice geniul din mine…

-poate ca anumite senzatii, zise extreme, merita a fi traite. acum, depinde f mult de sensibilitatea fiecaruia. mie, spre exemplu, imi place sa visez in fata monitorului. s-ar spune ca sunt un visator. cahhhh! nu sunt. dovada ca… nu stiu sa-mi intretin visele. pe la o anumita varsta, nush cat aveam atunci, 10 ani, probabil, ma visam “cel-mai-puternic-om-din-lume”. fratele meu, mai mic cu 4 ani decat mine, se visa “al-doilea-dintre-cei-mai-puternici-oameni-din-lume”.  asta pentru ca eu deja luasem locul celui mai puternic. va sa zica, deci, eu eram “omul-curent”, un fel de superman care, nu doar ca nu avea nici o slabiciune (bunaoara in interactiune cu nush ce meteorit), dar mai era si capabil sa fie un fel de x-man universal (adica sa faca ce numai dumnezeu poate sa faca:) ), cu atat mai mult sa “trazneasca” precum ZEUS. acuma, tare greu imi aduc aminte ce era fratele meu. un fel de batboy pe langa mine, eu, prin analogie, fiind un batman. ei bine, visul asta n-a stat niciodata in picioare. si, asa cum imi confirma si cartile alea de psihologie, visele unui copil sunt invers proportionale cu ambitia lui. eu nu am fost niciodata un echivalent uman al “omului-curent”. dar fratele meu, mai modest, cred ca si-a pastrat nivelul uman visat.

-acum. despre fratele meu. omul asta pare f alunecos, dar are mari sanse sa ajunga ce a visat. inca nu este, dar e foarte aproape de podiumul ala. ce-mi place la el e ca, in ciuda atitudinii lui, se sprijina bine pe niste chestii pe care numai el le intelege. cu alte cuvinte, stie cumva cine este, cat poate, si face maximul. daca isi depaseste limita, cu atat mai bine. dar niciodata nu recunoaste ca a depasit-o. asta e chestia. eu strig in gura mare ca stiu sa-mi depasesc limitele. si, se intampla uneori – si asta e ciudat, f ciudat – ca le depasesc in asa hal, incat aproape ca nu mai exist a doua zi (cred ca de aia ma si simt atat de rau… ca am senzatia uneori ca mor). deci, eu strig ca ma depasesc, si ma depasesc pana aproape de suicid (clar nu’s “omul-curent”… ala era f lucid si f puternic). fra’nu spune nimic, si zice ca nu se depaseste, dar, uneori, se depaseste. eu zic ca el e “omul-curent” si eu un fel de ucenic. sau nu?

-acuma… e o faza controversata. am scris eu un soi de poem prost. il redau:

PREINFARCT…

cum si-a facut inima loc printre ochii mei
…si cum a murit inima mea de cateva ori.
si cum am murit eu de cateva ori,
ma iubeati toti,
si trupul din mine se largea,
si inima mea se spulbera, mereu
mereu,
cumva altfel, asa
cum fac numai crengile mele,
cand cresc in jurul meu,
si parca eram un copac de ceara
si ma imbratisam mereu
si aerul meu se imbraca in norii aerului vostru
si inima mea racnea, bland,
si lovea ca un ciocan in inima voastra,
si voi dormeati, langa inima mea, si voi
incepeati sa tropaiti pe mintea mea,
si mintea mea devenea cumva inima voastra,si
inima mea devenea cine sunteti voi.
si eu,
incepeam sa incerc sa traiesc,
printre voi.

aici fac un comentariu critic. apoi, in poola mea, daca tot eram un copac de ceara, ce se imbratisa, de ce naiba nu ziceam asa, cumva metaforic, ca am maini in gat, sau cumva sa ma luminez, purtandu-mi mainile in piept (ca doar eram o “topitoare”, ce naiba?)… clar am fost muci scriind porcaria asta…

BUN!  redau acum comentariul pe care l-am facut pe seama acestui text:

“de fapt, textul nu trebuia sa arate asa… trebuia sa fie o proza. o istorioara.
intr-o vineri, pe la 1 noaptea, ajungeam la apogeu. in timp ce fumam un joint, am simtit brusc cum inima incepe sa-mi pompeze sange in gat, si in urechi, si in tample. la inceput mi-am pierdut cumva suflul. am fugit la geam sa iau o gura de aer rece. inima s-a linistit. stiam cumva ca e o halucinatie, dar ma enerva faptul ca nu o puteam controla. asa cum, in mod normal, la experienta mea, as fi controlat cu mare usurinta orice gand paranoic sau, si mai mult, as fi bagat in paranoia orice novice cu o injectie bine ascutita. deci, m-am pus pe canapea si am baut o gura de bere. neh, bataile au revenit. am fugit iar la geam. simteam cum da dumnezeu cu inima mea in peretele pieptului meu, de parca m-ar fi lovit cu o nuca uriasa. si uite asa am urcat pe o alta treapta in ierarhia asta, a experientelor limita pe care ti le da cannabisul (credeti-ma, asta e cea mai spurcata planta… hashishul e micut copil). n-am reusit sa mai controlez nimic. daca nu imi miscam picioarele, inima palpita asurzitor si dureros. i-am zis lui fra ca io ma duc si ca sa ma sune din juma de ora in juma de ora (de obicei, cand intra in paranoia unul dintre noi, asta e legea… ne sunam din juma in juma de ora…  sa stim exact pe unde umblam… intr-o noaptea io am uitat de fra si asta s-a trezit dimineata intr-o uzina parasita cu ceafa sparta, plin de sange… nu mi-am iertat-o nici azi). si am plecat. am umblat cam 2 ore, cel putin, si cam 10 kilometrii, cel putin. si daca ma opream, inima da-i, si da-i. imi amintesc ca am si plans, cu telefonul sub nas, cu poza fiului meu mic pe ecran… . bun. ramane sa scriu io toata istorioara asta. acuma, chestia faina e urmatoarea: fra m-a sunat de trei ori. a patra oara, insa, mi-a zis ca… si el a iesit la plimbare.”

asa! ulterior, l-am intrebat pe fra daca, fiind acasa, a avut astfel de disfunctii ale inimii dupa un consum exagerat de cannabis. “da”, a zis el, “a fost rupere”. “bun, omule”, am continuat eu, “da ce mama masii ai facut, ca de murit n-ai murit, dupa cate vad?”. “apoi”, zice el, “io tat lesin cand imi bate inima asa. da’ ma scol imediat”.

-deci, cine e… “omul-curent”? )))

-acuma, ce sa mai zic, tine mult si de caracterul omului. ca doar visele se pliaza pe caracter. chit ca, uneori, visele astea sunt spulberate de un caracter puternic (unii ar zice ca asta e cea mai tare chestie). eu nu sunt de acord cu spulberarea viselor. pe mine ma intereseaza mult ca visele sa prinda viata. deci, hai sa vedem un pic care e faza.  am cunoscut candva pe cineva, o fata, catolica. ea se spovedeste constant. nu stiu cat e de bine sa faci asta mereu si mereu. e un zid psihologic care iti blocheaza mintea si te imbatraneste. i-am si spus ca imi pare o fata f batrana. ea mi-a replicat urmatorul lucru: “eu nu ma joc cu sufletul meu”. iar replica mea a fost: “care suflet?” adica, fata era intr-un fel de derapaj ergonomic al sufletului… . ea imi vorbea despre o viata simpla si imi spunea ca ma simte nefericit. eu, in schimb, ii vorbeam despre cea mai simpla viata, respectiv: despre viata plina de viata. atunci mi-am amintit de o alta replica, venita nu mai stiu de la ce ateu, un nefumator convins, care zicea asa: “mie, daca mi-ar placea sa fumez, as fuma pana as muri”. pare o prostie, dar nu e.  unde situam visul? in ce cavitate: aceea a crestinului care se inlantuie, aceea a libertinului, sau aceea a celui care isi deschide mentalul pana la suicid? eu zic ca visul, totusi, tine de partea aceea divina, de iubire. acuma, ar veni vreo zece teologi si ar zice ca is egoist. si? sa nu-mi povesteasca ei ca altruismul e primordial in viata lor. deci, cliseul ala… negru pe alb… vrei sa iubesti pe cineva… atunci iubeste-l ca pe tine insuti… asadar, iubeste-te mai intai, ca, altfel… si aici imi vine in cap alta chestie… am cunoscut pe cineva fara pasiuni… deci, asa ceva n-am mai vazut… nu am crezut ca exista oameni fara pasiuni… exista!… exista oameni care vin de la un loc de munca pe care il urasc si care  isi gatesc un ochi moale aproape negatit, si, dupa aia, se culca… si, dimineata, se duc iar la locul ala de munca… iar, in concediu, fac ce nimeni nu ar face: daca sunt la mare, se invelesc in cearsaf, si dorm pe plaja toata ziua, iar seara, in loc sa manance la restaurant, isi fierb un ou 2 minute (cat sa nu fie fiert), il ciugulesc sau il beau, si se culca, asa, pe la vreo 7 seara… iar daca sunt la munte, nu pleaca mai departe de 3 metri de locul de cazare (ca le e frica de urs), si nu stiu decat sa… fiarba dracului oul ala 2 minute, sau sa-l bea cat se poate de crud… ca asa inteleg ei ca e o viata dusa la extreme… sa mananci un ou aproape nefiert, dar, evident, dupa ce il speli cu… dero.

-ave visele!!!

-bai, de trei zile ma gandesc ca sunt foarte bolnav. am citit f mult despre bolile psihice… cred ca in vreo 2-3 ani am citit tot ce mi-a picat in mana despre asta. si am aflat detalii extrem de interesante. bunaoara, stiati ca (si nimeni din anturaj nu ma crede) dupa varsta de 28 de ani, sansele de a te imbolnavi psihic sunt aproape nule? Dar, mai stiati ca, intre 24 si 28 de ani se activeaza cele mai multe boli psihice (schizofrenia e printre cele mai cunoscute). Asta pentru ca, in acea perioada, nush ce naiba se intampla in creier ca toate traumele latente isi scot coltii si musca… si musca letal, aproape. N-ati auzit ca cele mai multe acte sinucigase au loc in perioada asta? N-ati auzit ca cei mai multi oameni aproape dispar in perioada asta? N-ati auzit ca cei mai multi… se indragostesc in perioada asta… si nu se indragostesc asa, numai sa se afle in treaba, ci asa, crunt, pana la a reduce orizontul vietii lor la subiectul iubirii (de aici si disparitia si indragosteala in extremis).  Un detaliu surprinzator e acela ca, femeia traumatizata, scapa de boala psihica in cazul in care naste un copil. Cel mai indemana exemplu e una dintre rudele mele aproapiate. Este bolnava psihic… si, mai mult, este atat de bolnava psihic incat isi “traumatizeaza” boala, facandu-si-o un fel de… regina. Atunci cand vorbeste despre ea spune ca si-o intelege, ca si-o respecta, etc…  Se pare ca… da, se pare ca s-a indragostit de boala ei. Dar, dupa ce a nascut… a disparut boala. Deci, varsta asta, 24 cu 28, este un fel de varsta universala, un fel de demiurg ontologic al mortii si reinvierii, un fel de… pasare phoenix incontrolabila,  naiba stie… daca stau sa ma gandesc cati nebuni au murit la 27 de ani… sau cu 2, maxim 3 ani, inainte de a implini varsta asta. e uluitor. dar, noah, sunt multe de spus. cert e un lucru…

-bai, ipohondria este cea mai naspa boala psihica. ea se naste pe sine continuu. ea te face psihotic mereu. pentru ca orice durere noua aduce o senzatie noua. iar ipohondrul este un om f sensibil. el traieste mereu cu sine in san. cand nu se mai vede pe sine, cand vede boala, ajunge ca monstrul ala idiot din filmul ala de cacat… cum dracu ii zice… total recall… ala cand arnold merge pe marte si ii apare uratenia aia dintr-un individ, un fel de nas care se numeste om si iese din piept si zice ca ii… de-ala de controleaza gandurile altora… deci, ipohondria iese din pieptul tau si incepe sa te controleze… si… colac peste ciontul ala de pupazoi, mai arata si ca dracu.:))

-bai, mi-am amintit de ce facea fiumi-o… nush ce dracu m-a apucat intr-o seara, si, stand cu andrinel langa mine, si eu cu bustul gol, si andrinel punctand sanii mei, m-am gandit sa-l fac sa zambeasca… i-am aratat sanii si am zis: “astia sunt ochii”… si el a zis: “atia ochii”, si dupa aia i-am aratat buricul si am zis: “asta e gura”, si el a zis “ata guritza” (pesemne in loc de gura am tot zis, aratand-o la fel de fel de papusi, guritza)… si m-a apucat pe mine nush ce de-am luat un marker si mi-am desenat pe burta un nas mare… si el a zis: “ata… nasucul”… m-am prapadit… sa nu zici ca nu te scoate un copil din boli psihice… doua saptamani am avut nasucul pe… burtica… si cand il schimbam, isi baga manutzele sub tricolul meu si scoatea la iveala bustul si zicea: “uite… ata… nasucul… ata… guritza si ata… ochiiiiiii”, si sinua vocea aia, in cel mai hilar mod… intr-o zi, a luat carioca, si a desenat ceva pe burtica lui alba… a desenat mult, pe-ascuns, in timp ce-mi schimbam fetitza, si a venit, apoi, la mine, si mi-a aratat cu degetele lui mici sanii lui aproape inexistentzi si a zis: “uite… atia… ochiorii… si ata…”… “si asta”, am zis eu, aratand burtica plina de linii albastre, haotic intortocheate, ” asta e galaxia mea”… iar el: “nu, ata nasucul si burtica lui andrinel”… ei, ei, cum transforma inocenta haosul in viatza… pfuai…

- bai, toate ma dor, ma doare burta de zici ca as fi o femeie la ciclu. capul nu ma doare niciodata. da parca am un fel de presiune in el… parca ar fi o minge prea umflata… ma dor testiculele fiindca am o gramada de energie cu care, uneori, nush ce sa fac. plamanii nu ma dor, dar imi amortesc mainile fiindca l-as atinge pe dumnezeu si, is sigur, el nu vrea sa-l ating.  nu vrea, si gata.

-nu vrea… si… gata!!!

- m-a vizitat mama, acum multe, multe luni. eu sunt un om orgolios. uneori mai exagerez. mama mea nu este orgolioasa. ea nu exagereaza niciodata. mi-a povestit ca atunci cand aveam vreo opt ani, am luat un loc cinci la un individual compus… la gimnastica. pe locul sase era marius urzica.

- nu sunt si nu voi fi niciodata entuziasmat de perioada petrecuta la gimnastica. daca ar fi sa adun tot ce am trait si simtit atunci intr-un fel de flash, acesta m-ar izbi f puternic in maduva oaselor, ar fi negru si cumva demonic… aproape ca m-ar ucide de… tristete.

- cea mai injositoare experienta pentru un copil de nici 7 ani in acest domeniu, al sportului de performanta (am inceput gimnastica pe la 6 ani) a fost una… sexuala. frustratii din categoriile mai mari ne obligau, pe astia mai mici, sa ne sarutam pe gura, sau, oribil, ne duceau in groapa cu bureti si ne pipaiau organele genitale. varsta noastra, insa, ne-a fost un fel de scut. nu eram constienti de propria sexualitate si am trecut chiar din a doua zi peste experienta respectiva. sau, ma rog, unii au trecut. eu m-am incapatanat sa nu trec.

- nush ce legaturi avea securitatea cu profi nostri de sport, dar e cert ca anumite informatii curgeau lent catre un sens, si f agresiv catre altul. atunci cand un coleg ne-a invatat imnul ala, cu trei tigari cunosc pe lume, a fost jale mare. colegul nostru a stat cel putin 6 luni in spital.

- gimnastica nu e pentru oameni caposi ca mine. n-as fi rezistat niciodata. totusi, am avut un prieten care era f inteligent. in clasa a 5-a, facand o gigantica pe bara fixa, si neducand-o la capat, a cazut pe spate si si-a scapat priza zburand cam zece metri in aer si cazand pe moalele capului, respectiv pe ceafa. de atunci, a devenit… un idiot. inca ma mir ca traieste.

- tot atunci am invatat ca nu e bine sa injuri astrii. un alt coleg, pe numele lui remus… nu mai stiu cum (a fost campion mondial la gimnastica ritmica nush cati ani), a injurat soarele, s-a ridicat in maini pe paralele, a cazut pe brat rupandu-si-l in doua. aviz celor care injura ce le pica in taratzele capului.

- intr-o zi, facand cateva ture de teren, am gasit intr-o tufa sute de pachete de guma de mestecat imbuibate in motorina. le-am luat si le-am dus in vestiar. toti colegii s-au infruptat din ele, inclusiv eu. prea putin ne pasa de gustul de motorina. tind sa cred ca nu sunt singurul cu probleme la dantura. )

- progresiv, pe masura ce imbatraneam, colegii imi deveneau dusmani. multi nu au fost acceptati pt o categorie mai nobila, si ma luau peste picior. spre exemplu, unui idiot ii era ciuda pe freza mea. altuia i se parea ca arat prea bine pentru un gimanst. un altul ma considera prea destept pentru… acelasi statut de gimnast. s. a. m.d. in cele din urma, am devenit un fel de oaie neagra a salii. daca era sa se rada de cineva, de mine trebuia sa se rada. si se radea in fel si chip.

-n-am priceput niciodata de ce profesorii ne bateau cu sabia de scrima atunci cand greseam, de parca eram animale, si ne tineau in brate, ne mangaiau si ne pupau atunci cand ne serbam zilele de nastere, de parca am fi fost pruncii lor. din cauza parintilor?

- practicarea gimnasticii a fost un fel de invatare a manualului perversitatii. in jurul meu se vorbea numai despre futai si pedofilie, homosexualitate si sex in grup. si, ce bine!, nu pricepeam nimic. insa, cum spuneam… nu am uitat experientele din groapa cu bureti… drept pt care…

stiu ca eram in underground in perioada aceea. cunoscusem cativa heroinomani, urma sa implinesc o anumita varsta si, ca tot omul, urma sa sarbatoresc chestia asta in ceva club. asa ca…  am intrat in club, mi-am gasit congenerii, am zbughit-o la un joint afara si… am reintrat, mult mai energizat. nu-mi amintesc prea bine povestea, stiu ca un colega m-a enervat teribil. m-a intepat cu ceva, si, cum deja ajunsesem la un fel de maiestrie a intonatiilor injectiei, i-am retezat un pic din entuziasm. faza e ca la sedintele narcomanilor energia se duce repede, te pierzi apoi intr-o stare maniacal de decazuta, un fel de lene fara fund, disperanta, si incerci sa reajungi la suprafata, lovind teribil (cred ca atunci mi-am educat si finisat cinsimul letal), teribil si obsesiv, pana cand dobori… numai ca ai mei colegi nu prea erau de doborat, erau mult mai versati decat mine… enfin, faza e ca m-am intalnit cu ciobi (hahalera care ma ducea in groapa cu bureti) si cu popica (un om de tot cacatul, un fel de varza murata ramasa ani in sir pe fundul unui butoi – de strigai in el, si varza era acolo, mai degraba iti raspundea un cacat vecin cu butoiul)… stateau la o bere la o masa invecinata… droghi de mine nu m-am abtinut si m-am pus cu ei la masa la o discutie… nu-mi amintesc mare lucru…  aveam rictusul meu pe fatza, si ma cam durea la scaun de ei… insa nu mi-as fi lasat furia nedinamitata, avand in vedere ca aveam doua potentiale traume in fata (nu traumele mele, ci traumele altora si, mai mult, viitoarele traume ale altora)… asa ca… nush cum am facut… dar am reusit sa-i scuip pe amandoi… chit ca… eram f secat…

hm… ma gandesc ca poate mai bine as tacea… nu de alta, dar nu i-am scuipat cu saliva…

-cel mai mult ma enerveaza faptul ca, din tot ce am trait, amintirile cele mai nuantate vin din acest blestemat univers al copilariei mele, dintr-un sport de performanta care pare a fi atat de nobil, si care e… un fel de scursoare puturoasa a tuturor sporturilor. eu nu am fost platit cu nimic sa fiu batjocura tuturor. drept pentru care, plata mea a fost furioasa si… la fel de perversa ca atitudinea lor.

- e 3 noaptea. candva, acum vreo 10 ani, la ora asta eram pe la jumatatea vreunui roman (nu scriam la el, citeam doar vreo carte de-a nu stiu cui). si eram f hotarat sa-l termin. de obicei, il terminam. acum… imi caut castile prin casa. nu mai stiu unde le-am pus, sau cineva le-a ascuns de mine. 

- un tip a postat un text prost pe un site. eu i-am raspuns cu un text-poem (sperand ca e mai bun, evident). cativa prieteni foarte avizati mi-au transmis ca poemul meu e  foarte bun. tipul insa si-a retras toate textele de pe site, luandu-mi si poemul. eu zic ca e… tzeapa. numai de l-ar publica. ca nu-i musai sa fie sub numele meu. important e sa ramana ceva din el, si sa placa si altora. neh, nu e falsa modestie. mie, spre exemplu, imi plac textele lui herman hesse. dar, eu nu l-am cunoscut pe hesse, nu stiu cum arata, nu-l voi cunoaste niciodata. prin urmare, are vreo importanta daca textele alea is chiar scrise de el? nu are. mai mult, revenind la cazul meu, pentru el, chiar nimic nu mai are importanta. desi, cine stie…

- deci, castile pe care le cautam sunt niste casti technics pe care am dat acu vreo 3 ani cam 5 milioane… cu un extra bass pe care il simti pana in gat… iar acum, in lipsa de altceva, ascult muzica la telefon, cu niste futute de casti facute de nokia, din care ies sunetele de parca ar fi niste albine infometate (ascult drum and base, bineinteles, iar la muzica asta lipsa basilor inseamna lipsa coloanei vertebrale)… in plus, urechea stanga incepe parca sa mi se… parca, zic… sa mi se infecteze… cacatul de casca nu intra in orificiu, imi cade la fiecare miscare a capului, si sunt nevoit sa stau neclintit ca un bat infipt intr-un balegar uscat, privind catre monitor precum o soparla bolnava catre soarele de la ora 12.

- in 2003 am gasit un exemplar din prima mea carte la un anticariat din centru. am fost tare bucuros…  in librarii nu ma mai gaseam (naiba stie de ce), iar din ce mai aveam acasa imprastiasem prostesc pe la tot felul de insi… neverosimili. am cumparat exemplarul si l-am dus acasa. ulterior, dupa 3 ani, l-am imprumutat, dracu stie la cine. din a doua mea carte, nu mai am nimic. intre timp, mi-au venit niste idei: sa leg toate cele trei volumase intr-unul singur. oricum sunt in continuitate. acum, ramane de vazut cum fac rost de primele doua. exact asa arata si viata mea… cand sa merg mai departe, nu mai am de unde s-o pornesc. pentru ca am imprastiat din mine peste tot, fie ca a meritat fie ca nu. sper, macar, ca, dupa ce-oi muri, si daca einstein are dreptate, sa raman un cheag de energie, autonom si neimprastiabil.

- e aproape ora 4.

- ultimele doua saptamani au fost extrem de interesante. inca le simt in mine si in gandul meu. cumva mi-au redat un mic suflu de viata… unul mic, cat sa reincep sa umblu, sa reincep sa ma caut, si sa reincep sa… nu ma mai gasesc. pai, nu cu asta se mananca viatza?

- daca as reface adresa de la blog, daca as feminiza-o… de ex, sa fie dorinamuresan.wordpress.com cred ca as avea mult mai multe vizite (cam 100 pe zi). o sa vedeti ca o fac si pe asta. )

-lunar, primesc de la lucia daramus tot felul de mailuri ciudate. i-am spus ca-mi vin si ca nu le vreau, si-a zis ca ea nu mi-i le trimite mie, ci altcuiva. dar ele tot vin, si vin, si vin…  fapt e ca incepe sa ma enerveze. daca fac unul un pic mai public, poate inceteaza. in privinta prieteniei noastre, nush ce sa inteleg prin prietenia ei daca imi trimite ceva de genul asta: CITEZ (voi pastra mailul ca dovada):

deci, sa ma ierte cine trebuie sa ma ierte, dar finalul e paranoia… de-aia, patologica, nu indusa de nush ce…

- iesind acum la o tigara, tocmai m-am intalnit cu doi amanti, vechi cunostinte… erau, cum altfel, aricii din curtea mea. anul trecut le-am facut cateva poze. sau, poate, astia sunt frate si sora? cat traiesc aricii? si… cati pui nasc?  trebuie sa ma interesez…

-’tu-le mama lor de casti!!!!!!!!!!

- mi-e dor de copilarie, de nebuniile pe care le faceam la tara,  pe dealurile alea, printre bivolite, de “scaldatul” idilic in “haitas” (un fel de baraj din crengi, facut special pentru a imparti apa in mai multe paraie ce rulau morile satului), tot printre bivolite (cum ne mai urcam pe ele si saream cap… ne ungeam cu namol ca sa parem niste purici ce ieseau din ele), ne scaldam goi, bre… cum altfel… si ne ungeam cu sapun facut din soda… de ne ramanea parul incleiat si aratam ca niste flacari negre… ne mancau puricii si raia… eram murdari de parca atunci ne-ar fi creat dumnezeu din pamant, uitand sa mai suiere suflul divin peste noi… aveam aschii in talpi de abia mai umblam… omoram serpi si ii aruncam in apa in timp ce se scaldau fetele… prindeam pesti cu furculita sau cu ciocanul… dormeam in sura spunandu-ne intamplari de groaza, cu draci si fel de fel de aratari scornite… si, cel mai mult… adormeam pe patul plin de fan al bunicii, in timp ce ma mangaia pe talpi, si-mi spunea cele mai ciudate povesti pe care le-am auzit in viatza mea (le-am cautat prin sat… ca la “cules”, dar n-am reusit sa gasesc nimic – unii mi-au zis ca erau creatia ei, ca ii placea sa povesteasca, si nu avea cui, si statea singura si le gandea, in timp ce mangaia fusul… eu seman cu bunica, e clar).

-e 5. la ora asta, in iunie, sunt pe lac. sa vedem… cu cine…