-numai ce mi-a iesit un cos pe tampla… de dimineata… si unul pe buza de jos… pe la 14 ani eram plin de cosuri, aveam o freza de parca noapte de noapte dormeam cu izmenele in cap, de-aia cu carare intr-o parte… pe bune!… aratam ca un breloc de cheie nereusit… si, in plus, mergeam la liceu, toamna, in cizme de cauciuc… te durea mintea… ce naiba mai purtam pe-atunci?… niste pulovere gri, mari, cu forme geometrice tiganesti… da… cam asa aratam, ca un covor de-ala tiganesc batut in cuie pe un zid crapat, cu soclu de cauciuc albastru-inchis… cand mergeam la liceu, zici ca mergeam la coasa… dar nu la cositul fanului, ci la cositul vreunor buruieni din ceva colt de cotet porcin… mno, si, ma rog, lucrurile s-au schimbat f violent prin clasa a 11-a… sau… a 10-a… cand, o domnisoara, fosta colega, inalta si slaba precum o rama bipeda, a punctat cu degetul ei lungifung spre adidasii mei uriasi… zicand: pfuai ce papuci are asta… cred ca atunci, in seara aia, m-am uitat in oglinda… si am inteles neste chestii… tot in seara aia am inceput un tratament f agresiv impotriva cosurilor, cu infuzii de ceai de musetel… practic am parlit complet si definitiv crestele rotofeie si galbene… de intr-o saptamana am avut o fata de bebelus… dar, cel mai important, mi-am zburdat parul pe spate si, incins de schimbare, am taiat perciunii in asa hal incat am ajuns aproape de crestetul capului, de aratam ca un englezoi foarte drogat si foarte imbecil… schimbarea a fost dramatica, si cred ca nimeni din clasa nu a uitat momentul… asadar… tin sa spun ca… un prim si solitar eu s-a format in liceu (lasa-ma cu rima!), pe cand paraseam naivitatea pentru un fel de orgoliu, orgoliul ala, al schimbarii totale si nonconforme principial cu sanatatea mentala a oricarui om… normal (tu n-auzi sa ma lasi cu rima!), deci, orgoliul ala, al unicitatii inovatoare si… cum ziceam, imbecile.
-in seara asta aricii din curtea mea au iesit la imperecheat… si rag de parca ar fi niste fluiere de lemn lipsite de gaurile digitale… si eu sunt un arici… stiu sa provoc foarte multa suferinta, chiar daca nu sunt un rapitor, si sa rag asa, ca un fluier fara gauri digitale… nu stiu cum se imperecheaza aricii, dar… clar trebuie sa fie f atenti… sau, poate nu… sau, poate da… mai ales ca pot ramane prinsi unul de altul… nu stiu cum se imperecheaza aricii, dar rad cand ma gandesc ce dureros ar fi pentru oricare dintre parteneri daca acele lor nu ar exista in timpul actului sexual si, cumva, intr-un moment mai nefericit, ar exploda brusc din pielea subtire atunci cand, dupa apogeu, s-ar apropia intr-un mod psihoumanoid (deci, atipic) unul de celalalt… banal as zice: cam asa se intampla cu oamenii… insa, asta doar suna banal… pt ca, orice goliciune, exhibata in fata cuiva, se exhiba in “propria-fata” pana acolo incat e capabila sa raspunda la orice… intepatura… printr-o intepatura… so, pe scurt: oamenii sunt niste aricii mai… ireali, mai… extraterestrii… atunci, dupa ce fac dragoste, indiferent de situatie, (atentie! nu ma refer la futai… si cred ca nici nu stiu ce e ala) sunt plini de tepi… gata-gata sa… “ce fac aricii”… deci, sa se iubeasca si mai tare pe ei-insisi… ma rog… din acest domeniu cred ca am iesit un fel de eu mai aricios… sau, metaforic vorbind, mai “scaios”. 
iacata-ma, tot orgolios… furibund de orgolios… plictisindu-ma repede de orice… dar negandind nimic din ce inseamna aproapierea intima… nu inteleg cum fac… cum reusesc sa ma pierd repejor in zeama placerii, si, dupa aceea, sa rasar in aceeasi zeama ca un os neingurgitabil, dar, cumva, siropos si plin de arome. asta ramane misterul meu. l-am dezlegat. dar va ramane, in continuare, pana oi fi “viermuiala”, misterul meu.
-da… pe cine naiba nu urmareste intrebarea asta? cine sunt eu. as zice ca la varsta mea ar trebui sa am niste raspunsuri. pana acum nu am dat decat de orgoliu. asadar, sunt cel mai egoist om de pe fata pamantului. hahaha. hai sa nu intram in clisee. ca nu suntem prosti. de aia intrebarea se refera la “eu”, si nu la altceva. mai, dar iesisem afara si mi-au venit niste idei uluitoare, si urma sa le scriu acum, si nu-mi amintesc nimic. ‘tu’i mama masii. cine sunt eu. un nimic, ar zice religiosul din mine. totul, zic “eu”. ) m-am tot intrebat ce naiba as face daca as avea un handicap. de ex, sa fiu paralizat de la brau in jos (asta e cel mai des intalnit handicap si, zice-se, cel mai nasol – esti viu si neajutorat -) si eu mi-am raspuns destul de simplu: am cartile si am talentul asta, de a scrie… si chiar daca nu as avea talentul de a scrie, as avea atatea altele… as manca mult, mi-ar placea sa mananc mult… si nou… cred ca as avea bani sa fac asta… daca nu as avea o mana, as avea-o pe cealalta, daca nu as avea nici o mana, as avea picioarele… daca nu as avea nici picioarele… as avea… nu stiu… astia cu tehnologia lor fac orice… daca nu as avea tehnologia, as avea gandurile sinistre, depresive (si cand esti depresiv esti viu… wai… cred ca atunci cand am avut senzatiile astea de depresie am fost cel mai viu)… si, inainte de moarte, sau pe punctul de a muri, ce as avea… cred ca oleaca de speranta tot as avea… acuma, la faza asta cu moartea, raman un maestru, si nu mai vreau sa ma repet… redau ce am scris cand m-am simtit aproape mort (exista pe net, dar, noah, e textul meu):
aproape fiecare idee imi explodeaza in pumni. desi nu-mi mai simt mainile, ideile mele se dezvolta in pumnii mei. cand ii strang, aproape ca explodeaza. va dati seama? oricum am senzatia ca nu-i simt… dar, ei explodeaza.
am fost acum cateva secunde pe buda. aproape am compus un roman. unul al veseliei din mine. nu-mi amintesc cum m-am sters la fund. oricum, n-are nici o importanta. toata filosofia din mine s-a spart. chestiunea aia legata de moarte incepe sa ma nauceasca.
candva ma intrebam, referitor la moarte, daca pentru unii neantul este deja o atitudine. am facut o lucrare despre asta. ei, am scris multe lucrari de licenta, pe bani, pe bani multi, am scris despre neant, despre felul in care ne imbatam cu el, am scris despre misticism, despre cele trei cai mistice, am scris admirativ, impacat ca acolo e esenta, cumva gandit-traita, am scris despre tot felul de scriitori, mai ciudati, mai vechi, mai nebuni, mai pisalogi, mai credinciosi, lucrarea de licenta a neveste-mi am scris-o tot eu, inainte de a o cunoaste, despre Zola, am mai scris cel putin 15 lucrari de licenta in teologie, una despre raul care subzista, dar nu se concretizeaza decat prin noi, stiu ca eram fascinat de leibniz, una despre hesse, despre lumea lui stralucitoare si jucausa, dar n-am reusit sa scriu o lucrare adevarata decat pentru altii, si, ma doare, si acum, lucrand pentru altii, chiar daca pe bani multi, sunt sute de oameni care dorm fericiti in apartamente achizitionate moraliceste prin mine, sunt tineri care se fut si care au dansat la nunta lor pe muzica mea, sunt oameni morti care au fost pusi in sicrie pe voci ciudate ce se prapadeau in microfoanele mele… am fost cumva peste tot. dar mereu am fost asa ca sa nu fiu singur, cu mine. am scris ca sa nu innebunesc. am fost si eu, asa, un fel de ciudat (de parca ar exista asa ceva). m-am insurat fiindca eram f singur. am facut o casa fiindca trebuia sa o fac. am facut trei copiii superbi fiindca aveam nevoie de iluzia de a stii ca nu mor singur (ce prostie!!!!). nu discut despre ce am lasat dpdv literar fiindca as rade ca un prost, cu o imensa nerusinare.
ceva nu mai functioneaza in mine. cheita asta care se invarte de atata timp incepe sa rugineasca. mecanismul cerebral a inceput sa o ia razna. incep sa elaborez prea multe alternative. ma ingrop in toate tipurile de sfarsire. visez trepidant intr-o liniste de mormant. mi-e teama ca o sa-mi bantui casa.
la circa treizeci de zile dupa ce a murit bunica nevestei mele, cea care locuise multa vreme pe terenul pe care mi-am construit casa – dar in asezamantul socrilor mei -, iesind la o tigara, am auzit brusc cinci batai in izolatia casei (polistiren), taman in spatele meu. mi-am intors capul fulgerator si am inceput sa tremur de spaima. realmente cineva fusese acolo, la nici un metru de mine. pana si cumnatul meu a iesit la fereastra si m-a intrebat: ce-i? care-i problema? I-am spus ca nu-s autorul batailor. s-a retras. dupa cateva zile, intr-o dimineataza, mi-a zis ca n-a dormit toata noaptea. toata noaptea bataile au insistat in jurul geamului lui. intr-o noapte, de la geamul dormitorului meu (care e la circa 10 m de geamurile cumnatului) am auzit aceleasi cinci batai metodic facturate in polistiren de circa 5-6 ori, pana pe la 5 dimineatza. dupa 40 de zile de la moartea bunicii, sunetele au incetat. eu nu prea cred in basme… dar, asta se stie.
eh. ce se stie? acum o saptamana un paianjen m-a muscat de pulpa dreapta in asa hal incat si acum am o pata visinie de circa 10 cm patrati. tot familionul se uita la ea ca la un cancer. sa mai zic ca am primit doua kile de lapte de bivolita si nimeni de langa mine nu se atinge de el fiindca cel care l-a recoltat are… SIDA. deja viatza devine o idiotenie.
musai sa privesc inainte si sa-i zic mortii sa faca o pauza.
o sa merg la pescuit mai des. viva pescuitul.
-cine sunt eu? orgoliul meu? sau moartea orgoliului meu?
