Dorinmuresan’s Blog

-nu… nu mai calc pe arici cand ies in curte sa fumez, si ma plimb prin iarba… cam uscata… e clar! trebuia sa o ud constant si… consecvent (adica sa fac efortul de a o uda constant)… dar, se pare, nu am un caracter… gospodaresc… nu sunt un om dotat cu acele instincte de conservare care sa se rasfranga asupra… eh… nobilei mele gospodarii… si iarba s-a uscat complet… waiii… in plus… dom’le, am prea multe obloane… si mai sunt si verzi… oi fi eu ametit, dar… mai sunt si astea… si… mai am de dat jos schele… toata tarasenia asta orgolioasa cu proprietatile nu se mai termina… pana la urma m-oi transforma in casa pe care am construit-o… si care, foarte ciudat, incepe sa-mi fie povara… nu de alta, dar ma simt ca ea… neconstruit complet, plin de schele… exact cum ziceam in poemul ala al meu f tembel… si, noah, care a avut un succes teribil in mintea lui fra’… si a multor altor tembeli (atentie, fra nu e temble, de aia l-am si distins cu o nomenclatura anume)… zau, uneori o astfel de chestie / constructie  (ca orice alta chestie / constructie facuta impreuna cu cineva) devine o pana (daca ziceam greutate iar faceam pleonasm… hehe!) impovaratoare…

-am gasit Jade pe net, insa nu am de unde sa-i fac downloadul… nu mai am chef sa ma duc la birou… ma… impovareaza… aproape ca nu fac nimic… am inceput sa-mi urasc clientii… nu fac decat sa bombane la telefon si in apartamentele pe care le arat… bombane… continuu… anul trecut iar ma saturasem de ei… stiu ca dimineatza ma puneam pe sezlong, in curte, beam cafea, si nu raspundeam la nici un telefon… ma saturasem pana peste cap de facatura imobiliara… cred ca acum e mult mai grav… nu mai vreau sa aud de nimeni si de nimic… as sta gol… in curte, ca un… gnom de-ala… un fel de originar al vietii, cu ochii beliti in soare… exact asa cum s-o fi nascut Adam… pe bune… cred ca asa s-a nascut ala… cu ochii cat cepele, de parca ar fi pus dumnezeu drojdie in ei… asa stateam… si ma uitam… nu, nu ma uitam nicaieri, stateam cu ochii inchisi… tocmai ca sa nu mai vad sau aud nimic (oricum auzeam)… dar, noah, e senzatia aia… ca, daca nu vezi, auzul parca, la blegeala, se manifesta si el altfel… woi cat ma chinui sa explic ca ma durea fix in cot… 

-iar ma trezesc cu senzatia behaita de moarte… behaita in sensul ca e lugubra, continua, tipatoare si, in acelasi timp, moale, dar, mai ales, ingrozitor de reala, precum mielul ala care face beeeeeeeeeeeeeeeeeee si fuge ca un drac de dumnezeu atunci cand te apropii de el… e f naspa…  am avut o experienta de genul asta cand eram f mic, cred ca aveam vreo 10 ani… aveau ai mei o sonerie la apartament data dracului… un fel de sirena cu baterie proprie… la un moment dat, bateria se cam epuizase si suna fix ca un tap pe moarte… intr-o dimineatza am visat un drac nebun behaind sau mihaind exact ca sirena aia… asa groaznic a fost sunetul incat ma visam, cum bine spuneam ( rima)  fix in iadul unui tap… waiii… cateva zile n-am avut liniste in cap din cauza miorlaitului aceluia… sigur, dar chiar sigur, fara sirena aia, eu eram acum altcineva…  un om linistit, senin si, in mod exceptional, foarte gospodaresc (imi trebuia totusi un pleonasm)… cum nu ma satur de capcanele verbale, le ochesc, le intarat… le machiez… le dezvolt, si le… traiesc razand… transcendandu-le (la interpretarea asta nu se pricepe oricine)… dar… am mai avut io chestii (constructii) cu moartea… de ex… toti mortii din familie mi-au vorbit intr-un fel sau altul, de parca as fi ales sa fiu receptaculul neantizarii energocentrice (pfuai, ce inventii am in cap… cum cad viermii in mausoleul existentei mele terestre, se izbesc de scheletul meu fieros si vorbesc de-a-n iluzia)…  ziceam, receptaculul de gen: bah, io is mort, si tu trebuie sa stii ca io CHIAR am chef sa fiu mort… pfuh… poate ca si mortii astia sunt egoisti… ma gandesc uneori la ce se intampla cand…

-m-am dus la pesti, sambata dimineatza, cu fra… a prins asta niste pestioi… si eu la fel… dar, la toti li se rupea trupul… inghiteau acul si trebuie sa il scoatem violent… catorva carasi li s-a rupt buza de sus… ne durea sufletul de fiecare data cand scoteam un peste din apa… dar, oricum, fra s-a culcat pe razor, io m-am dezbracat sa ma imbaiez in soare, iar unditele au inceput sa geama in bataia vantului…  cred, eu, ca am fost cel mai intim cu fratelo… in somnul lui ciudat, scurt, si in unditele mele zvapaiate (si zvantate)… in miscarea bambinelor din imaginatia mea… si in ranjetul nostru molcom, slab, bleg, dar… nostalgic… in moartea aia, a tacerii pestilor, a buzelor rupte… a stiintei noastre, complete si tacute… da, bai, la pesti, oamenii se cunosc altfel… adanc, precum in oasele lacului, cand ti se umezesc ochii sau ochelarii ti-i se inegresc de neintelegere… exact ca iubirea care moare si invie in moartea cea mai adanca… aia care nu e fizica…

-