-fug dupa ei, dupa ursi, au iesit dintr-o data o gramada de ursi din mine, sunt brumarei, draguti, ca niste ghemotoace de plastelina… imi trece un gand prin cap… sigur fiul meu cel scump i-a facut, in ingramadirea palmei lui albe, ca un inger care, intr-o clipita de extaz uman, atipic, s-a jucat periculos, creand cateva fiinte…. probabil ca si Dumnezeu rade… in timp ce eu fug ca un…
-aproape ca am ajuns la finalul unui al doilea poem… e despre un paianjen, un sarpe, un picur de ploaie si un rau…
-ai observat, dragul meu, ca in trauma oamenii se fac foarte mari? in trauma timpul se dilata, devine miriapod, ca o functionara de-aia ce fuge pe tocuri intr-o banca, se impiedica, da cu fata de marmura incredibil de stralucitoare si devine, astfel, asaltata de zeci de clienti care vor sa ia credit… trauma dezvolta simtul estetic, razandu-si, in sinea ei, de instinctul meticulos al conservarii… “traumistii” sunt cei mai tari artisti fiindca in mintea lor ei au o inaltime ametitoare… in plus, socialmente vorbind, au senzatia ca produc totul, ca pot sa dea credite… ca sunt o “ingramadire” de solutii bagate-n-tr-o cutie sub bradul miraculoasei mantuiri profane… pfuuu….
-ieri am avut o discutie despre gol… imi pare asa rau ca nu am subliniat anumite lucruri… si eu simt golul ca tine, cristina, si in mine zace cumva un gol ca un suflet, ca un fum curat si biciuitor… daca ma leg de cuvinte mitico-mondene e ca am un instinct de supravietuitor… si imi place sa ascult o melodie care trece prin hertii de jos, ca si prin kilohertii de sus… si eu sunt oscilant, desi, in cea mai spasita sinceritate a unui nucleu din mine, golul este… ca si cum ar fi…
-
